Portul tradițional, scut de protecție și motiv de fericire

Autor [2018-11-23 07:53:24]
interviu cu actrița Angela Amecke de la Muzeul Școală din sat Măgura
autor Ganea Ramona / foto (c) Alina Bobu
Prin satele din Moieciu, unii oameni ai locului sunt încă iubitori de port tradițional, colecționari de frumos și autentic. Aici, pe culmile înverzite ale satului Măgura, la poalele Crailor și Bucegilor, am întâlnit-o și pe actrița și remarcabilul om de cultură Angela Amecke, care ne-a primit cu bucurie și emoții frumoase în casa ei tradițională pentru a ne povesti despre pasiunile sale și pentru a împărtăși cu noi minunata sa colecție de porturi populare românești adunată de prin toate colțurile acestei lumi. Ne-a deschis lăzile sale de zestre, ne-a arătat cu emotie și căldură fiecare ie, cămașă, fotă și vâlnic colecționate cu pasiune și respect pentru portul românesc de mai bine de 30 de ani, ne-a spus istorii frumoase ale acestora și ne-a mărturisit credința sa că prin portul tradițional, românul a redat mereu ceea ce a trait, trăiește și simte.
De câteva ori pe an, Angela Amecke revine în România, țara pe care a fost nevoită să o părăsească în timpul dictaturii comuniste, chemată fiind de dorul de acasă și de prietenii de suflet pe care îi are aici. Deși născută la Arad, unde a trait și a profesat ca actriță până a ales să părăsească România acum mai bine de 45 de ani, revenind în țară în urmă cu 28 de ani și vizitând zona Moieciu, ea s-a îndrăgostit pentru totdeauna de frumusețea peisajului acestor locuri. Așa se face că în anul 2000 și-a construit un loc de suflet pe dealurile Măgurei și a deschis casa prietenilor și artiștilor români și străni pentru a se bucura de minunăția pe care o oferă aici natura și pentru a creea.
Angela Amecke este o femeie extrem de vie în spirit, dar foarte blândă în atitudine. Are o expresivitate specifică marilor actori, un zâmbet cald și o înfățișare noncoformistă. Ar trebui să-i învețe multe pe români: cum pot fi avizi de cunoaștere, cum să asculte, cum să fie senini, devotați prietenilor, deschiși la idei și, în același timp, simpli.
Ramona Ganea: De unde pasiunea aceasta de a colecționa de la artă tradițională, în special din patrimoniul textil, până la artă contemporană?
Angela Amecke: Sunt două motive care m-au determinat să colecționez… motivul principal este faptul că mulți ani nu am putut veni în România și dorul te face să te uiți la fiecare lucru care vine din țara ta. Apoi, toți anii aceștia de când vin îmi dau seama ca lumea văzându-mă purtând straiele traditionale este impresionată de frumusețea portului românesc. De aceea, în spectacolele de teatru din Germania și la festivalurile pe care le-am organizat acolo eu purtam portul tradițional românesc, care este o revelație pentru ceilalți iar pentru mine un scut. Costumul popular românesc este un veștmânt care ocrotește. Numai dacă îl îmbraci îți dai seama de puterea sa ocrotitoare, și asta nu o spun doar eu, ci și străini care după ce au îmbrăcat portul traditional românesc susțin că e altfel, că le dă o stare de bine, de protecție. Colecția de port popular am adunat-o în mai bine de 20 de ani. Începutul ține tot de nostalgia și dorul de țară. Când am plecat din România aveam doar un cojocel cusut manual, foarte frumos, dar pe care a trebuit foarte repede să-l vând ca să pot trăi. Mi-am dat seama de valoare lui când lumea mă întreba de ce nu mai port cojocul acela. Apoi, după câțiva ani, pe stradă în Budapesta cineva mi-a vândut un costum românesc tot din nevoia de bani, și purtând acest costum mi-am dat seama că mă schimb, mă simt mai bine și mai sigură, mai frumoasă, că mă reprezintă pe mine, românca. Încet, încet, revenind în țară, am început să achiziționez costume tradiționale. A fost un moment emoționant când la teatrul din Arad am primit cadou, după un spectacol, costumul de mireasă al mamei unui coleg (nenea Ciolea). Pentru mine este cel mai frumos costum pe care-l am. Unele dintre aceste porturi mi-au fost dăruite de persoane care văzând că eu le port, au considerat că ele trebuie să facă parte din colecția mea. Mi-am dat seama că nu doar eu sunt fericită în aceste straie, ci și prietenele mele care doreau să se fotografieze în ele.
Ramona Ganea: Mi-ați mărturisit că aproape toate costumele colecționate de dvs. au o poveste…
Angela Amecke: Majoritatea costumelor din colecție au o poveste, parcă destinul a făcut ca ele să ajungă la mine. De exemplu, costumul pe care-l port acum, din satul Arbore, care are o frumoasă mănăstire, l-am cumpărat de la o bătrână care nu mai avea cui să-l lase moștenire; parcă văd femeia aceea bătrână care mi l-a vândut și îmbrățișarea ei când am plecat nu am s-o uit. Mai târziu, aici în zona Branului, când mă întreba lumea dacă nu vreau să cumpăr un costum, eu le ceream să-l mai păstreze un an, să se gândească dacă nu vor să-l păstreze pentru familie. Multe femei bătrâne mi-au mărturisit atunci că nu mai vrea nimeni să îmbrace portul tradițional. Sunt fericită însă să văd încă tineri care-l mai poartă la sărbători, la nuntă și duminica la slujbă. Când vezi într-o biserică oameni în port popular, lăcașul se luminează. Prin costumul tradițional, noi românii dăm înapoi ce primim în bieserică: Binecuvântarea. Așa arătăm, prin acest veșmânt alb și curat, că o merităm. Îmi pare rău și îmi dau seama acum, când nu mai colecționez având foarte multe, că nu se mai găsesc așa veșminte autentice decât foarte rar. Simt că se pierde ceva valoros, care ne reprezintă ca nație. Dar mă bucur că mai sunt încă oameni, cum este doamna Antonela Lungu din comunitatea ”Motive tradiționale din Țara Bârsei și împrejurimi”, care sunt preocupați să transmită mai departe din măiestria lor și altora prin reluarea șezătorilor de odinioară, unde femeile pot învăța din nou să coasă ii și cămăși. La fel, prin echipa proiectului ”Comorile lăzilor de zestre din Poarta Carpaților” am întâlnit o fată care are un costum primit de la străbunica ei de la Fundata, de o frumusețe deosebită, și m-am bucurat să văd cât de mândră este să-l poarte.
Ramona Ganea: Care este cel mai vechi element de port pe care îl aveți în colecție?
Angela Amecke: Este un costum care poartă simbolistica de pe ceramica Cucuteni, simbolistică pe care o găsim de fapt în foarte multe zone ale lumii. Este un costum din zona Zarandului. Dar, într-un fel, fiecare costum dacă începi tu să-l iubești, îți dai seama că are o frumusețe aparte: unul pentru că are foarte puțin model pe el, altul fiindcă are un model curat, altul pentru că este bogat sau alb și atins discret de un fir auriu pentru că așa a simțit odinioară femeia care l-a cusut.
  • Școala-muzeu de la Măgura – loc deschis inspirației și creației
Ramona Ganea: Colecționând, ați fost interesată să studiați și simbolistica motivelor care apar pe costumele tradiționale?
Angela Amecke: Iubirea mea pentru simbolistică vine de la costume și este ca un drum pe care l-am parcurs încercând să descopăr simbolurile românești, apoi să le compar cu simbolurile altor popoare, cum ar fi cele din India, unde am făcut un pelerinaj în deșert în căutare de simboluri. Marea mea pasiune sunt picturile rupestre, pentru că omul arhaic, omul legat de țărână, de sens și de univers, se exprima prin aceste simboluri. Aceste simboluri sacre le vedem foarte bine pe ouăle încondeiate, deși adesea nu știm ce înseamnă. Înainte de închistrirea ouălor cu motive creștine, omul și-a spus prin ele povestea satului său. Acest lucru se vede pe ouăle încondeiate în zona Branului, femeile care mai fac astăzi acest lucru cunosc aceste simboluri care sunt pe cale să se piardă. Cercetând și vorbind cu etnografi am aflat, de exemplu, că nu florile cusute pe ii și cămăși poartă un simbol, ci numărul de flori – simbolul mitic care te păzește; sau firul de grâu, ariciul – simbol al norocului unei case. Mi-aș dori să am mai mult timp să descifrez poveștile cusute pe costume. În Germania am făcut un spectacol de teatru în care îi îmbrăcam pe spectatori în costume românești tradiționale și le spuneam povestea anumitor simboluri. Erau fascinați! Acest spectacol nu a avut vârstă, au venit de la elevi la oameni în vârstă – toți dornici să afle poveștile unui sat, ale unei comunități care avea încă un sens. Trăim într-o lumea în care vedem foarte multe și ni se oferă foarte multe, dar nu pătrundem la sensul locurilor și al oamenilor – iar acest lucru ni-l povestește portul tradițional. Iar noi suntem o țară încă fericită că ne mai aducem aminte de costumul tradițional. În Germania, în afară de Bavaria, nimeni nu mai știe nimic de vechile veșminte tradiționale. Noi, totuși, prin port și prin folclor mai păstrăm ceva din esența noastră ca popor. Însă, e trist că încet-încet, în satele brănene și în toată România dispar vechile meșteșuguri. Dacă nu ne întoarcem la formele simple, ne vom pierde.
Ramona Ganea: Ce îmi puteți spune despre muzeul-școală creat aici, la Măgura?
Angela Amecke: Când trăiam în Germania, obișnuiam să strâng laolaltă, în Menden, în cadrul unor acțiuni culturale, români de valoare, artiști care reprezintă embleme ale culturii românești: Oana Pellea, Dan Puric, Maia Morgenstern, artiști plastici consacrați, cum este pictorul Onisim Colta. La Bochum am organizat întâlniri memorabile cu Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Cicerone Poghirc. Toate aceste întâlniri m-au inspirat în a ridica și deschide la Măgura un lăcaș de promovare a valorilor românești autentice, un loc deschis inspirației și creației. A fost un vis ca ceea ce am găsit aici să dau mai departe, sub forma unei școli în care să vină maeștrii care să le împărtășească studenților experiența lor, cunoașterea lor. Am avut șansa de a-l întâlni pe Eliade și-am înțeles atunci că trebuie să cauți mereu un alt Univers decât universul profan, să te îndrepți spre sacru.
Cu 14 ani în urmă am organizat un proiect de conservare a arhitecturii tradiționale brănene și nu numai. Am adus la un loc atunci specialiști în domeniul arhitecturii și oameni de cultură din America, Germania, Italia, Franța, India, Lituania și România în scopul găsirii unor soluții de protejare a arhitecturii tradiționale din acestă zonă devenită centru agroturistic. Timp de trei ani, 15 tineri și 15 seniori s-au întâlnit câte un an în România, Germania și Lituania pentru a împărtăși cunoștințe și pentru a învăța. Apropierea de oameni de valoare îți schimbă viața, și asta am încercat să le ofer și acestor tineri români, germani și lituanieini – experiențe profesionale, culturale și de viață care să-i călăuzească pe mai departe. Și acum se întâmplă aici aceste întâlniri care aduc la un loc maeștrii din diverse domenii cu tineri învățăcei. Eu sper ca cineva să ducă mai departe ceea ce eu am început aici.
Inspirată de întâlnirea cu regretatul profesor Ioan Sorin Apan, am hotărât să înființez o Şcoală de Tradiții după modelul școlii lui Rabindranath Tagore, unde elevul și profesorul duceau împreună o idee. Profesorul Apan m-a impresionat cu marea colecție de costume populare și ouă încondeiate din zona Brașovului și a Sibiului. Când profesorul povestea despre tradiții românești în bisericile din Germania, sute de germani ascultau explicațiile profesorului cu o atenție pioasă, cu nostalgia omului care și-a pierdut tradiția. Am considerat că este o mare datorie să deschid această școală a dorinței de frumos și a abandonării mentalităților urâte. Proiectul nu dorește conservarea satelor așa cum sunt ele, ci își propune civilizarea locuitorilor de aici. Eu vreau să văd sate curate. Curată trebuie să fie casa, dar curat trebuie să păstrăm și corpul și natura și strada și sufletul. Unde nu este curățenie, este suferință, oamenii nu se pot bucura de viață.
Ramona Ganea: Cum găsiți proiectul inițiat de Centrul de Ecologie Montană de a valorifica portul tradițional și alte meșteșuguri din zona Bran-Moieciu-Fundata?
Angela Amecke: Găsesc că este extraordinar de important acest proiect. Sunt plină de tristețe că înafară de Bran, care atrage turiștii prin castel, vizitatorii nu sunt tentați să descopere cu adevărat frumusețea acestor locuri, să experimenteze cu adevărat spiritul locului pe care-l întâlnești cu adevărat în Moieciu, la Fundata, în satele brănene. Mă bucur că CEM va reuși să arate aceste tradiții și locuri frumoase, să le arate turiștilor că dincolo de castel există o populație cu tradiții și obiceiuri frumoase, care are un port deosebit, că straiele sale au inspiritat-o pe însăși Regina Maria a Românei, care s-a oglindit în ochii bătrânilor pe care i-a văzut aici. Aceste povești nu sunt cunoscute turiștilor. Odinioară trăia în zona Branului un artizan care făcea niște linguri de lemn fantastice, dar acest meșteșugar nu a fost promovat, deși creațiile sale exprimă măiestria oamenilor de aici. Același lucru se întâmplă și cu femeile care încă mai încondeiază, țes, cos. Uite așa se pierd tradiții, sunt date uitării. Acești oameni nu creează pentru bani, ci pentru că așa simt, e o pasiune care vine din lăuntru lor, își pun în creația lor sufletul. Așa este și cu artiștii plastici, ei sunt deobicei săraci, dar ei nu pot altfel – nu au decât arta lor.